Piczo

Apr 1 2007 11:52 pm
Reprezinta un moment de maxima elevatie a lirismului eminescian; este capodopera eminesciana, o admirabila sinteza a temelor si motivelor, atitudinilor poetice eminesciene.

Criticii literari vad în Luceafarul o cheie de bolta a universului poetic eminescian. Întâlnim toate marile teme, motive ale creatiei marelui poet: geniul, dragostea, natura, demonul, titanul, filozofia, cadrul nopturn, elementul neptunic.

Luceafarul ramâne un model de depasire al gândirii mitice prin gândire filozofica.

Pornind de la un basm popular, Mihai Eminescu investeste materialul folcloric cu idei filozofice (Schopenhauer, Kant, Hoegel) si realizeaza un poem alegoric pe tema soartei nefericite a geniului.

A fost publicat în 1883 în Almanahul Societatii Academice Social-Literare, România Juna.



Geneza poemului



Mihai Eminescu a pornit de la un basm popular, Fata în gradina de aur, basm cules de germanul Kenish în timpul unei calatorii în Muntenia, în 1861.

În basm era vorba despre o tânara fata de-mparat, închisa de tatal ei într-un castel. Un zmeu se îndragosteste de ea, dar fata îl respinge speriata de nemurirea lui. În cele din urma fata de-mparat îi cere zmeului sa devina muritor. Zmeul se duce la demiurg si-i cere sa devina muritor, dar este refuzat. În acest timp fata de-mparat se îndragosteste de un fecior de-mparat cu care fuge-n lume. Zmeul se razbuna pravalind o stânca pe fata de-mparat. Tânarul moare si el de durere.

Mihai Eminescu nu s-a multumit sa versifice basmul ci a supus materialul folcloric unui proces de abstractizare si de spiritualizare. A regândit si a modificat personajele si semnificatiile creatiei populare.

Zmeul din forta raului a devenit prin imobilizari repetate Hyperion, simbol al genuilui; fata de împarat a trecut si ea printr-un proces de spiritualizare pentru a corespunde aspiratiilor lui Hyperion. Fiul de împarat a devenit Catalin, simbolul omului obisnuit; demiurgul a devenit o proiectie abstracta, Creatorul. Principala modificare se refera însa la suprimarea razbunarii. Hyperion nu se mai razbuna, ca zmeul din basm, pentru ca razbunarea nu se potriveste cu esenta sa superioara.

Între 1870-1872 Mihai Eminescu elaboreaza prima varianta a poemului - care se termina cu blestemul zeului: Un chin s-aveti: de-a nu muri de-odata!

Dupa 1880 elaboreaza înca cinci variante a poemului.

Alaturi de izvoarele folclorice si motivul Zburatorului, Fata din gradina de aur si Miran si frumoasa fara carp Mihai Eminescu a mai folosit izvoare filozofice: conceptia despre geniu a lui Schopenhauer, elemente din filozofia lui Kant si Hoegel, izvoare mitologice: mitologia greaca, indiana si crestina, izvoare biografice: propria sa experienta de viata.

Depasind schemele basmului popular Mihai Eminescu realizeaza într-o forma rafinata de o simplitate clasica o dezbatere cu profunde implicatii filozofice asupra conditia omului de geniu.

Referindu-se la sensul poemului sau, Mihai Eminescu preciza într-o nota pe manuscris: În descrierea unui voiaj în tarile române, germanul Kunish povesteste leganda Luceafarului. Aceasta este povestea, iar întelesul alegoric i-am dat este ca, daca geniul nu cunoaste nici moarte, si numele lui scapa de noaptea uitarii, pe de alta parte aici pe pamânt nu e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc.



Poemul începe cu formula traditionala a basmului popular, din plasarea într-un timp mitic, nedeterminat:

A fost odata ca-n povesti,

A fost ca niciodata,

Din rude mari împaratesti,

O prea frumoasa fata.

Fata de împarat este definita prin atributele unicitatii:

Si era una la parinti,

Si mândra-n toate cele,

Cum e fecioara între sfinti,

Si luna între stele.

Urmeaza prezentarea idilei dintre fata de împarat si luceafar. Luceafarul îi apare fetei în vis: Caci o urma adânc în vis, Iar ea vorbind cu el în somn, având semnificatia unui vis erotic.

La chemarea fetei Luceafarul se întrupeaza de doua ori:

Cobori în jos luceafar blând,

Alunecând pe-o raza,

Patrunde-n casa si în gând,

Si viata-mi lumineaza

Prima întrupare este angelica, raspândind în jur o senzatie de frig, de raceala, de glacialitate:

Parea un tânar Voievod,

Cu par de aur moale,

Un vânat giulgi se-ncheie nod

Pe umerele goale

[ ] Iar umbra fetei stravezii

E alba ca de ceara -

Un mort frumos cu ochii vii

Ce scânteie-n afara.

Aceasta întrupare a luat nastere din combinarea elementului cosmic (cerul) cu elementul neptunic (marea).

Chemarea erotica a luceafarului nu este numai expresia dorintei, a instinctului erotic, din perspectiva dialecticii lui Hoegel, chemarea luceafarului exprima o sete de autocunoastere, dorinta lui Hyperion de a ajunge la sine însusi prin reflectarea într-o alta fiinta.

Raspunsul fetei exprima nepotrivirea fundamentala dintre cei doi: ea nu-i urmeaza nu pentru ca nu vrea, ci pentru ca nu poate:

Strain la vorba si la port,

Lucesti fara de viata,

Caci eu sunt vie, tu esti mort,

Si ochiul tau ma-ngheata

La chemarea repetata a fetei de împarat, luceafarul se întrupeaza a doua oara. Aceasta întrupare este demonica, raspândând în jur lumina si caldura (simbolizând umanizarea). De data aceasta Hyperion s-a întrupat din Soare si Noapte:

Pe negre vitele-i de par

Corona-i arde pare,

Venea plutind în adevar

Scaldat în foc de soare

Trecerea de la prima întrupare angelica la a doua întrupare demonica sugereaza intensificarea iubirii, o umanizare prin iubire a lui Hyperion. Dorind sa comunice prin iubire, oamenii obisnuiti, Hyperion se îndreapta spre Creator pentru a-i cere dezlegarea de nemurire.

Într-un alt plan este prezentat Catalin, simbol al omului obisnuit, comun. El este definit prin note etice negative: Viclean copil de casa, Baiat din flori si de pripas,/ Dar îndraznet cu ochii, Cu obrajei ca doi bujori/ De rumeni, bata-i vina. Prin aceste trasaturi (viclean, servil, origine joasa) Catalin este antiteza lui Hyperion, pentru el iubirea este numai o împlinire a instinctului erotic, dovada initierea erotica a fetei de împarat. Fata de împarat -Catalina- este constienta de inferioritatea lui Catalin:

Si-i zise-ncet: - Înca de mic

Te cunosteam pe tine,

Si guraliv si de nimic,

Te-ai potrivi cu mine

Partea urmatoare cuprinde zborul luceafarului spre Creator -este un zbor simbolic, mental, având semnificatia ajungerii geniului la constiinta sa de nemuritor. Zborul înseamna deci constientizarea de catre Hyperion a conditiei sale superioarem geniale. Zborul are loc din finit în infinit:

Un cer de stele dedesubt,

Deasupra-i cer de stele -

Parea un fulger ne-ntrerupt

Ratacitor prin ele.

Poetul valorifica în aceste versuri motivul popular al Zburatorului.

Acesta este un zbor spre un vid cosmogonic, primar (golul dinaintea aparitiei vietii):

El zboara, gând purtat de dor,

Pân piere totul, totul.

Ca si în alte creatii, Mihai Eminescu concepe acest vid cosmogonic ca fiind animat de vointa de a trai a lui Schopenhauer:

Nu e nimic si totusi e

O sete care-l soarbe,

E un adânc asemenea

Uitarii celei oarbe

Ajuns la Creator, Hyperion îi cere sa devine muritor:

Reia-mi al nemuririi nimb

Si focul din privire,

Si pentru toate da-mi în schimb

O ora de iubire

Setea de repaos a lui Hyperion înseamna ca el îsi simte conditia într-o vesnica miscare. Se observa si aici influenta dialecticii lui Hoegel:

Din haos doamne-am aparut

Si m-as întoarce în haos

Si din repaos m-am nascut,

Mi-e sete de repaos

Raspunsul Creatorului pune-n opozitie doua lumi total diferite: aceea a oamenilor, supusa trecerii, zadarniciei si mortii si aceea a elementelor cosmice, vesnice, eterne:

Ei numai doar dureaza-n vânt

Deserte idealuri

Caci toti se nasc spre a muri

Si mor spre a se naste



Noi nu avem nici timp, nici loc,

Si nu cunoastem moarte

Creatorul îi demonstreaza lui Hyperion ca el trebuie sa ramâne ceea ce este, pentru ca face parte dintr-un sistem al elementelor vesnice. Modificare unui singur element ar duce la prabusirea întregului sistem. Transformându-l pe Hyperion în muritor, Creatorul s-ar nega pe el însusi:

Îti dau catarg lânga catarg,

Ostiri spre a strabate

Pamântu-n lung si marea-n larg,

Dar moartea nu se poate

Ultimul argument al Creatorului este ceea ce se petrece pe pamânt: Catalina raspunde iubirii lui Catalin, gasându-si împlinirea în conditia terestra.

Poetul creeaza un cadru nopturn, care cuprinde elemente specifice ale peisajului eminescian. Întâlnim si aici corespondenta perfecta dintre sentimentul iubirii si sentimentul naturii:

Caci este sara-n asfintit

Si noaptea o sa-nceapa;

Rasare luna linistit

Si tremurând din apa

În fata adevarului dureros luceafarul nu se razbuna, ci îsi gaseste consolarea (nu fericirea) în propria sa esenta nemuritoare.

Hyperion a aspirat la o comunicare prin iubire cu oamenii obisnuiti, dar acest lucru, nefiind posibil, el ajunge la o întelegere superioara a conditiei sale de geniu nemuritor, contemplând lumea în dialectica relativului cu absolutul:

Ce-ti pasa tie, chip de lut,

Dac-oi fi eu sau altul ?

Traind în cercul vostru strâmt

Norocul va petrece,

Ci eu în lumea mea ma simt

Nemuritor si rece

Versurile exprima amaraciunea, dezamagirea omului superior, neânteles de oamenii obisnuiti. Conjunctia adversativa ci exprima opozitia fundamentala dintre geniu si oamenii obisnuiti. Nemuritor si rece sugereaza însingurarea orgolioasa (mândra) a geniului. Se observa-n poem o trecere a lui Hyperion prin mai multe ipostaze:

" ipostaza demonului îndragostit, capabil de orice sacrificiu pentru o ora de iubire

" ipostaza titanului razvratit împotriva conditiei sale

" ipostaza geniului capabil de o întelegere profunda a conditiei sale

Întregul poem este construit pe opozitia fundamentala terestru-cosmic, vizibila la toate nivelele. Astfel poemul este alcatuit din patru parti simetrice construite fie pe interferenta, fie pe separarea celor doua planuri. Primul plan cuprinde idila dintre fata de împarat si Hyperion, fiind construita pe interferenta celor doua planuri. Partea a doua care cuprinde prezentarea lui Catalin este construita numai pe dimensiunea terestra. Partea a treia care cuprinde zborul luceafarului si dialogul cu Creatorul este construita numai pe dimensiunea cosmica. Ultima parte este construita pe interferenta celor doua planuri. Interferenta terestru-cosmic defineste chiar personajele: Catalina este o fiinta umana cu aspiratii cosmice, iar Hyperion este un astru cu aspiratii umane.

Opozitia terestru-cosmic este marcata si stilistic; luceafarul vorbeste de sfera mea, reia-mi al nemuririi nimb, greul negrei vesnicii definindu-se astfel conditia superioara, geniala.

În contrast, Catalin, folosind o exprimare familiara ti-as arata din bob în bob amorul sau stai cu binisorul îsi defineste conditia joasa, obisnuita, comuna.

Luceafarul se dovedeste a fi o constructie complexa, bazata pe îmbinarea elementelor clasice si romantice, cu predominarea elementelor romantice. Clasica este perfectiunea formei, constructia simetrica, rafinamentul si simplitatea exprimarii artistice. De clasicism tine si dilema lui Hyperion, care trebuie sa aleaga între iubirea pentru o fiinta pamânteana si datoria de a ramâne ceea ce este. Elemente romantice: tema geniului neânteles, a demonului îndragostit, a titanului razvratit împotriva conditiei sale, legatura strânsa între iubire si natura, cadrul nopturn, setea de absolut, elementul cosmic, inspiratia folclorica, intensitatea sentimentelor.

În structura poemului exista elemente care apartin celor trei genuri litarare: liric, epic si dramatic.

Lirismul provine din muzicalitatea formei, din trairile personajelor, dar si din prezenta unor specii apartinând genului liric: pastelul terestru si cosmic, meditatia si elegia.

În ceea ce priveste genul dramatic, trebuie sa distingem între aspectul tehnic al termenului si cel continutistic; ca tehnica dramatica, poemul este alcatuit din mai multe scene în care modalitatea esentiala de exprimare este dialogul - din punctul de vedere al continutului, vorbim de framântarile dramatice ale personajelor între ceea ce sunt ele-n realitate si ceea ce vor sa fie.

De genul epic apartine schema epica, caracterul narativ al poemului.

Asemenea întregii creatii eminesciene, si acest poem are un substrat filozofic: problema geniului este tratata conform filozofiei lui Schopenhauer, dar poetul intervine creator în conceptia filozofului german, înzestrându-si personaul cu o extraordinara capacitate afectiva; zborul luceafarului si descrierea universului cosmic cuprind numeroase idei filozofice; Mihai Eminescu îmbina o conceptie statica despre lume specifica filozofiei indiene cu conceptia dialectica a lui Hoegel; setea de iubire a geniului este tratata si ea prin conceptia filozofica a lui Hoegel ca o dorinta a geniului de a ajunge la sine însusi prin reflectarea în alta fiinta.

Alaturi de creatia populara româneasca poetul a folosit si sugestii din mitologia antica: Hyperion -ca origine si atitudine- este preluat din mitlogia antica; Creatorul, cele doua întrupari din elemente eterne trimit tot la mitologia antica.



Particularitati de stil



Limpezimea clasica - a fost obtinuta printr-un proces de scuturare a podoabelor stilistice (Tudor Vianu). Poetul renunta la ornamentele bogate obtinând o expresie poetica de o mare simplitate si rafinament. A eliminat din descrierea initiala a fetei epitetul ornant luminoasa precum si metaforele botanice un ghiocel de fata, zoologice o pasare de fata, acceptând la urma forma cea mai simpla a superlaivului popular o prea frumoasa fata. A folosit adjective mai putine pentru a nu încarca textul cu elemente descriptive: în 392 de versuri apar numai 89 de adjective.

Exprimare gnomica, aforistica - este o expresie care contine maxime, sentinte, formulate în chip memorabil.

Purtarea limbajului - Mihai Eminescu valorifica mai ales fondul românesc de cuvinte, integrând în text expresii si constructii populare; foloseste foarte putine neologisme: demon, himeric, idel, palat.